Gradinile
Pana la rafinamentul Gradinii celor cinci simturi de la castelul din Yvoire, la splendidele labirinturi ale Versailles-ului sau la geometria severa a spatiilor verzi de la Wildegg, Anglia, drumul a fost lung si pavat cu milioane de flori si legume. Gradinile fac parte din cadrul de viata al omului din momentul in care acesta s-a sedentarizat. La origine, ele (ierburi aromatice, legume radacinoase) ii ingaduiau sa-si satisfaca necesitatile alimentare. Ulterior, omul a inceput sa constate ca pot fi produse diverse varietati pornind de la o singura planta. Urmele celor mai timpurii gradini au fost gasite in Mesopotamia si Egipt, zone in mare parte aride, pe care spiritul mereu activ al locuitorilor le-a facut fertile prin canale si irigatii. Gradinile s-au dezvoltat din nevoia de a oferi un spatiu, special ingradit, in care atentia „gradinarului“ sa se poata indrepta asupra unor plante mai sensibile. Din ce in ce mai sofisticate, respectivele gradini au inceput sa constituie un perimetru esential in preajma palatelor, devenind un spatiu dedicat prin excelenta delectarii.
Bauturile fermentate
„Nu exista activitate in viata omului care sa-i rapesca mai multa energie, ca si cand natura nu ne-ar fi oferit cea mai sanatoasa bautura, apa.“ -Pliniu
Ei bine, apa nu a satisfacut nevoia de lichide (si de extaz) a omului. Iar asta nu de ieri, de azi, ci tocmai din Paleolitic, cand a inceput producerea licorilor fermentate. Cu exceptia locuitorilor din zonele polare, unde sursele de zahar sunt inexistente, oamenii au demonstrat o abilitate remarcabila in a gasi cai de fermentare a diverselor produse salbatice sau cultivate – mierea, strugurii si alte fructe, cerealele (orzul, graul, porumbul, meiul si sorgul). O data ce sucul a fost extras din fructe, microorganismele (de tip Saccharomyces cerevisiae) incep sa se multiplice natural, hranindu-se cu monozaharidele din suc. „Vinul“ astfel rezultat a inceput, inca din Neolitic, sa fie depozitat si pastrat in vase de lut. Ca sa nu se oteteasca, fapt ce i-ar fi obligat pe amatori sa consume toata productia deodata, oamenii au inceput sa introduca in lichidul aromat si ametitor rasini si ierburi cu proprietati antimicrobiene.
Sticla
Sa-l ascultam pe Pliniu cel Batran (citat dupa Brian M. Fagan, Saptezeci de inventii ale Antichitatii, Editura Aquila, 2005): „Se spune ca, mai demult, vasul unor negustori de soda naturala (nitrum) a acostat langa raul Belus si acestia au coborat pe mal si au hotarat sa-si pregateasca de mancare. De vreme ce n-au gasit nici o piatra pe care sa-si sprijine cazanele, le-au asezat pe bulgarii de soda din incarcatura de pe vas. Cand acestia s-au incalzit si s-au amestecat cu nisipul de pe plaja, au inceput sa apara suvoaie de lichid ciudat; se spune ca aceasta este originea sticlei.“ Ca s-a intamplat asa sau ca sticla este un accident al procesului de producere a faiantei nu putem sti cu siguranta. Mai sigur pare faptul ca fabricarea acestui material translucid s-a rafinat in decursul a mii de ani, suflarea sticlei fiind atestata de-abia in secolul I i.Hr., pe coastele Siriei de azi.
Masinile de asediu, catapultele si arbaletele
Chiar daca ne-am propus sa contemplam o istorie in care singurul razboi sa fie cel de tesut, nu putem trece cu vederea toate acele inovatii ivite din nevoia de a castiga in competitia sangeroasa a Razboiului (domeniu in care a excelat cel mai stralucit geniu al Renasterii, Leonardo). Afara de stalpi sau de berbeci, instrumente de asediu oarecum precare, anticii au inventat dispozitive mult mai complexe de biruire a fortificatiilor: babilonienii construiau mari bastioane de pamant la baza zidurilor inamice pentru a-si inlesni accesul pe metereze, in vreme ce romanii foloseau incercuirea cu un zid ofensiv. Printre uneltele producatoare de ravagii la distanta, cea mai nimicitoare se pare ca a fost catapulta, a carei prima mentiune istorica dateaza din anul 400 i.Hr., cand a fost intrebuintata de Dyonisos, tiranul din Siracuza. Folosind principiul arcului, aceasta tragea nu doar cu sageti, ci si cu pietre sau alte proiectile. Mai tarzie, catapulta portabila, adica arbaleta, pare sa fi fost nascocita in secolele VI-VII d.Hr., de catre japonezi (la care purta numele de oyumi).
Textilele si tesutul
Un pas aparent umil, dar revolutionar in dezvoltarea umanitatii a fost inventarea procedeului mecanizat de producere a panzelor ori a hainelor din fir tors. Razboiul de tesut a permis transformarea fibrelor si firelor intr-o noua clasa de materiale rezistente si flexibile, ce puteau fi prefacute in haine – acoperaminte corporale capabile sa comunice informatii simbolice, sociale si estetice. De la inventarea sa, razboiul de tesut a cunoscut numeroase variante, din ce in ce mai perfectionate. Nici una dintre ele n-ar fi putut insa exista daca, anterior, oamenii nu ar fi inventat rasucirea fibrei in fir de tors. Filarea in fire din ce in ce mai lungi a fost considerabil usurata de aparitia fusului. Rotitele acestuia, prezente in majoritatea siturilor arheologice, erau utilizate pentru amplificarea rasucirii. Fibrele timpurii folosite la rasucire erau obtinute din plante, in special din bumbac. Lana a inceput sa fie utilizata de-abia in anul 3500 i.Hr., in Mesopotamia.
Sportul cu balonul rotund
Dominique Noguez, un reputat filosof si eseist francez, si-a intitulat ultima carte, aparuta chiar la sfarsitul lunii mai a.c., Adevarata istorie a fotbalului si alte revelatii.
Primul text incepe asa: „S-au scris multe lucruri inexacte despre originea fotbalului. A fost apropiat de sphaira si de uranie ale grecilor, de trigonalis pila sau de harpastum-ul romanilor. A fost intrezarit la asirieni si la egipteni. Soldatii chinezi din timpul dinastiei Chang izbeau o sfera de piele umpluta cu par? Asta era fotbal. Shintoistii din vechea Japonie se straduiau sa vare in templu, ritual, un balon din piele de peste? Tot fotbal era si asta. Vikingii celebrau macabru victoria dand cu piciorul in capetele taiate ale vrajmasilor? Fotbal, desigur.“ Chiar daca sportul este una dintre cele mai vechi indeletniciri umane, care a devenit aproape religie in Grecia Antica, fotbalul sau jocul cu balonul rotund are, asa cum sugereaza Noguez, o data de nastere mult mai apropiata de zilele noastre. Prima descriere a unui sport asemanator ii apartine calugarului spaniol Diego Duran (sec. al XVI-lea): „Barbatul care a aruncat mingea prin inelul de piatra a fost inconjurat de toti oamenii. L-au onorat, i-au cantat cantece de lauda si i s-au alaturat la dans.“ Descrierea se refera la vechiul joc tlachtli al aztecilor.
Cosmeticele si parfumurile
Folosite de mai bine de 7.000 de ani, aceste ajutoare de nadejde ale femeilor de azi infrumusetau si protejau, fara discriminare de sex, trupurile tuturor oamenilor. Ba chiar erau incluse, daca e sa luam aminte la descoperirile arheologice din Egipt, printre bunurile cu care erau inmormantati oamenii de vaza. tinute in compartimente si sertare speciale, pudrele din caolin, cu amestec de malachit verde, de galena neagra sau de ocru rosu, alcatuiau trusa celor care voiau sa se impuna in public sau ii insoteau pe oficianti in cadrul ceremoniilor religioase. Parfumurile, ale caror rudimente pot fi gasite, de asemenea, in edificiile funerare egiptene, au inceput sa fie produse potrivit unor retete complexe de-abia spre secolul IV i.Hr. Ele erau create prin inmuierea diferitelor ingrediente in ulei sau in alta grasime (enfleurage), ori prin incalzirea lor la un loc (macerare).
Imbracamintea, incaltamintea si perucile
Aparute initial ca mijloace de protectie a trupului impotriva conditiilor nefavorabile de mediu, primele haine potrivite pe corp dateaza de acum 25.000 de ani.
Facute din blana si piele, cusute cu unelte de os, inlocuite treptat de mai comodele variante textile, din bumbac, in, lana sau, in China, din matase, hainele si-au impus vocatia distinctiva, functia de emitator de frumusete si seductie. Mocasinii, cizmele, sandalele si apoi pantofii, conceputi sa apere piciorul de asprimea solului sau de temperaturile exagerate, au ajuns, inca din Antichitate, sa se asorteze cu purtatorul lor si cu rangul acestuia, alungind gamba si sporind expresivitatea mersului. Poate cele mai ciudate accesorii de infrumusetare a corpului au fost perucile si extensiile de par, ale caror cele mai vechi dovezi de folosire provin din Hierakonpolis, Egipt. Purtate peste parul ras sau tuns scurt, impiedicau aparitia bolilor capilare si protejau, laolalta cu acoperamintele de tip palarie, scalpul de razele Soarelui.
Rezervele de apa si instalatiile de canalizare
In societatile antice, responsabile pentru transportarea apei erau femeile, care foloseau fie vase, fie desagi de piele (obiceiul mai persista inca in comunitatile arhaice, inchise, din zilele noastre). Insa transportul cantitatilor mari, destinate unor grupuri numeroase, a trebuit sa-si gaseasca inca de timpuriu o alta cale de infaptuire. De aceea, au fost imaginate si apoi puse in practica lungi conducte prin care apa circula gratie scurgerii gravitationale. Canalele sapate in pamant au stat la baza viitoarelor sisteme de irigare din Asia de Sud-Vest, China si America Centrala. Jgheaburile sapate in piatra, folosite pentru debite de apa mai mici, au inceput sa fie folosite inca din mileniul II i.Hr. Conductele din lut, cele din bambus, apoi uluitoarele apeducte si rezervoare acvatice romane au facut ca apa sa devina un element accesibil tuturor.
