Istoricul ultraşilor
Adrian Beiu este un sociolog român, doctorand la Université Libre de Bruxelles. În teza sa, el abordează din punct de vedere antropologic problema ultraşilor români. În lucrarea intitulată “Fotbal şi politică în România postcomunistă. Cazul suporterilor ultra”, el afirmă că pentru o parte dintre cei care merg pe stadion, spectacolul sportiv trece pe un plan secundar. Trebuie făcută însă o distincţie clară: suporterii ultra nu reprezintă ansamblul galeriei unui club, ci numai o parte a acesteia - nucleul ei dur şi liderii ei de opinie. De altfel, galeriile au o ierarhie foarte clară, conform unei structuri piramidale.
Conform lui Beiu, modul ultra de susţinere a echipei favorite a apărut în Italia la sfîrşitul anilor '60 şi începutul anilor '70. S-au deosebit încă de la început prin modul lor spectaculos de încurajare a favoriţilor. Acest model de susţinere a echipei favorite a combinat câteva modele deja existente: modelul italian - existenţa unor steaguri de pus pe gardurile stadioanelor sau de fluturat; cel brazilian - folosirea de torţe, de fumigene şi de petarde; şi cel englez - crearea de efecte optice cu ajutorul fularelor şi repetarea aproape obsesivă a cântecelor.
Beiu mai afirmă că, împotriva ideii generale cum că suporterii radicali provin din medii defavorizate, puţin educate, printre ultraşi găsim un mare număr de persoane cu studii superioare - terminate sau în curs. Acest nivel relativ ridicat de educaţie al ultraşilor îl întîlnim şi în România. Astfel, în urma unei anchete efectuate în rândul ultraşilor echipelor Dinamo, Rapid şi Steaua, din cei 182 de suporteri chestionaţi, 37,3% au declarat că au studii superioare.
duminică, 6 iulie 2008
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Un comentariu:
E bine de stiut ca, la început, au fost britanicii
Sau, mai precis, scoţienii. Prima rivalitate importantă între facţiuni a fost cea dintre suporterii lui Celtic – club eminamente catolic, cu puternice rădăcini irlandeze (de unde vin şi culorile, alb-verde!), şi Rangers, simbol al muncitorimii scoţiene protestante. Susţinătorii celor două grupări de frunte ale Scoţiei n-au ezitat să încerce impunerea propriului punct de vedere cu pumnul sau cu bâta, năşind, dacă se poate spune aşa, fenomenul „hooligans”. Mai concludent, între 1985 şi 1914 (!!), au fost consemnate în Marea Britanie câteva sute de incidente violente (numai în analele federaţiei AF există 116!).
Peluza a constituit dintru începuturi un teatru de ostilităţi. Dacă se doreste o explicaţie aproape filozofică, ea există şi este oferită de către universitarul britanic Richard Holt, în cartea sa, „Sport and the British”: „Ideea de teritorialitate şi comunitate este punctul central al fenomenului”. Fotbalul a ajuns astfel un fel de surogat al comunităţii tradiţionale. Tinerii se identifică prin clubul pe care îl susţin şi ocupă teritorial peluza stadionului, unde îşi pot exacerba în voie refulările. În mijlocul „alor săi”, ultrasul devine un macho gigantic în propria-i viziune, şi întreg universul nu face altceva decât să(-l) privească cu admiraţie (sic!) cum scandează trivialităţi sau arată pumnul (dacă nu îl şi foloseşte…) împotriva duşmanilor „de moarte”. Cu excepţiile de rigoare, nu puţine, peluza a fost (şi este încă) locul în care animalul din om iese la suprafaţă şi se desfăşoară în voie, prea în voie, am putea spune, din moment ce multe meciuri au consemnat, pe lângă goluri şi ratări, capete sparte şi sânge…
Trimiteți un comentariu