Un cimitir are sute şi mii de poveşti îngropate, toate, sub câte-o cruce. În cimitirul Someşeni din Cluj-Napoca se scrie însă şi o poveste de viaţă. Cea a familiei Laco-Titi, soţii Constantin şi Emilia, doi dintre copiii lor şi o nepoţică. Ei locuiesc, de nevoie, de peste trei ani, într-o casă modestă din incinta cimitirului. Dar nu peste multă vreme locuinţa va fi dărâmată pentru a face loc unei capele. Iar familia va fi nevoită să plece.
Din multe puncte de vedere, poţi spune că familia Laco-Titi s-a născut fără noroc. Soarta i-a trecut prin “foc şi sabie”, ajungând să-şi piardă casa şi să trăiască te miri pe unde. Într-una dintre camerele casei vechi de peste o sută de ani, Constantin, capul familiei, îşi păstrează totuşi faţa senină.
“Domnule, uite, trei străzi mai încolo aveam casa. Pe strada Barbu Lăutaru, că mai bine deveneam muzicant, ca bunicu’. Că-mi zicea: «Mă, nu fi fraier, că iei şi banu’ şi te şi distrezi »”, spune bărbatul, în timp ce cuvintele se sparg de pereţii acoperiţi de un galben rece. La 56 de ani, nea Puiu, cum i se spune, are o poveste aparte. A jucat fotbal în adolescenţă, ajungând să câştige campionatul de juniori cu echipa “şepcilor roşii”, U. Cluj.
“Ehe, i-am prins pe Coca Adrian, pe Poratki Tiberiu şi pe câţi alţi fotbalişti grozavi. Dar m-am lăsat, ca să mă fac strungar. Şi-am muncit 29 de ani la Întreprinderea de Reparaţii Auto. Acum sunt mânuitor de valori la Poştă”.
Pe soţie, pe Emilia, o ştie de când s-a născut. “Păi, casa bunicilor mei era spate-n spate cu cea a părinţilor lui, iar curţile comunicau printr-o portiţă”, spune femeia, cu zece ani mai tânără decât nea Puiu. Nu s-au “găsit” totuşi de prima oară, fiecare mai fiind căsătorit.
“Până să-i moară primul soţ, eram prieteni de familie. Iar când şi eu am divorţat, am zis că e ceva firesc să fim împreună”, spune el, privind bârnele groase din lemn ale tavanului casei. Şi s-au mutat în casa părinţilor lui. Ghinionul a fost un credit făcut de “cei bătrâni”, ca să termine casa. “De la ăla ni s-a tras. Ei au murit, iar noi n-am putut să-l plătim, iar banca ne-a luat casa. Era prin anul 2000”, povesteşte Emilia.
Din alt punct de vedere, au fost norocoşi. “S-au îndurat de noi preoţii Roman Ioan şi Pop Nicolae, de aici, de la Someşeni, şi, cu acordul Consiliului Parohial, ne-au îngăduit, acum trei ani, să stăm aici, în casa din cimitir”, spun amândoi la unison.
Printre picioare, se zbenguie Ana Rebeca, nepoata ce împlineşte 3 ani, pe 2 noiembrie. E fata Carolinei, fiica de 19 ani a celor doi. “Noi avem şapte copii în total, şase din primele căsătorii şi unul al nostru, Paul, de 16 ani. Dar pe Carolina am crescut- o de la 9 luni şi e ca şi a mea, vă daţi seama. Ei stau cu noi, aici. Dar acum sunt plecaţi, fiecare pe unde munceşte”, îmi explică nea Puiu.
Acum sunt îngrijoraţi că au auzit că va fi dărâmată casa pentru a se construi o capelă. “Ce să facem? Nu ştim când şi nu ştim ce-o să facem. Ne-am trecut pe liste la primărie, la domnu’ Boc, dar suntem la numărul 867, vă daţi seama”, zâmbeşte amar nea Puiu. Lumina unui soare blând şi curat de octombrie îi învăluie pe toţi, egal, vii şi morţi. Pentru familia Laco- Titi ar fi însă nevoie de ceva mai mult decât atât. Ea trăieşte încă visând la o casă adevărată.
«Acum va trebui să dărâmăm casa»
Preotul Roman Ioan, cu care ne-am întâlnit în momentul plecării, ne-a declarat că din punctul de vedere al parohiei s-a făcut tot ce s-a putut pentru familia Laco-Titi. “Noi i-am lăsat să stea aici de trei ani, fără să cerem vreo chirie. Dar acum va trebui să dărâmăm casa, pentru a înălţa o capelă. Probabil chiar în toamna asta vor începe lucrările”, ne-a spus preotul
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu